Baptiștii și Cooperarea Voluntară

„Căci, în ciuda puterilor lor, și chiar peste puterile lor, au cerut cu multă stăruință harul de a lua parte la această slujbă pentru sfinți.”
2 Corinteni 8:3-4

Baptiștii cred că Biblia învață că bisericile trebuie să fie autonome, adică independente de orice control exercitat din exterior de persoane sau grupuri. Baptiștii cred, de asemenea, că Biblia poruncește creștinilor să fie implicați în misiune, împlinind porunca lui Hristos de a duce Evanghelia în întreaga lume.

O singură congregație, indiferent cât de mare ar fi, nu poate împlini în mod adecvat această poruncă.

Prin urmare, primii baptiști s-au confruntat cu o dilemă importantă: Cum puteau congregațiile independente să împlinească porunca lui Hristos de a duce Evanghelia până la marginile pământului fără a crea legături între biserici care ar putea amenința autonomia acestora?

După decenii de reflecție și rugăciune, baptiștii au concluzionat că răspunsul este cooperarea voluntară între baptiști și între bisericile baptiste.

Omul de stat baptist James L. Sullivan a descris această cooperare drept „o frânghie de nisip cu rezistența oțelului.”

Bazele COOPERĂRII Voluntare

Cooperarea voluntară se bazează solid pe alte convingeri baptiste fundamentale. Voluntarismul și libertatea formează o temă care străbate simfonia credințelor și politicilor baptiste. De exemplu, baptiștii cred următoarele:

Biblia învață că experiența mântuirii în Hristos este voluntară. Credința nu poate fi impusă. Mântuirea rezultă doar dintr-un răspuns de credință la darul harului lui Dumnezeu oferit prin Domnul Isus Hristos (Efeseni 2:8-10). Nimeni nu poate lua această decizie în locul altcuiva. Nimeni nu poate forța o astfel de decizie.

Botezul este un simbol al angajamentului voluntar al unei persoane față de Hristos ca Mântuitor și Domn. Noul Testament arată că botezul nu trebuie niciodată impus, ci trebuie să fie întotdeauna un act voluntar, simbolizând urmarea liberă a lui Isus Hristos.

Decizia unei persoane de a deveni membru al unei biserici trebuie, de asemenea, să fie voluntară. Potrivit Noului Testament, doar persoanele care au crezut în mod voluntar în Isus pot fi membre ale unei biserici. Mai mult, nimeni nu trebuie forțat să devină membru al unei biserici.

Sprijinul financiar al unei biserici trebuie să fie voluntar. Zeciuielile și darurile oferite de membri, nu fondurile provenite din impozite, trebuie să susțină financiar biserica.

Caracterul voluntar al bisericilor se aplică și relațiilor dintre biserici și cu alte părți ale denominației baptiste. Fiecare biserică este autonomă și, ca atare, este liberă sub domnia lui Hristos să decidă aspecte precum conducerea, forma de închinare și modul de relaționare cu alte entități baptiste. Nicio persoană, organizație religioasă sau autoritate guvernamentală nu are dreptul de a încălca această libertate.

Bazele COOPERĂRII Voluntare

Biblia prezintă conceptul cooperării voluntare între biserici. Noul Testament consemnează exemple de astfel de cooperare între primii creștini și biserici. Cooperarea avea ca scop slujirea eficientă a nevoilor umane, părtășia și desfășurarea eficientă a misiunii și evanghelizării.

De exemplu, Apostolul Pavel a scris bisericii din Corint despre nevoile creștinilor din Ierusalim și a făcut apel la corinteni să se alăture altor biserici într-o colectă voluntară pentru a răspunde acestor nevoi. El a subliniat clar că această colectă trebuia să fie complet voluntară. Nu le poruncea să o facă. Nu era implicată nicio constrângere (2 Corinteni 8-9).

Noul Testament consemnează, de asemenea, că problemele care amenințau unitatea mișcării creștine timpurii erau abordate prin cooperare voluntară și discuții. Nicio biserică sau grup de creștini nu putea dicta altora ce să creadă, dar puteau formula recomandări în urma unor discuții rugătoare. Acestea nu erau cerințe dictatoriale, ci sugestii pline de har (Faptele Apostolilor 15). Un alt exemplu de cooperare voluntară este acordul ca anumiți evangheliști și misionari să se concentreze pe diferite grupuri etnice — unii asupra evreilor, alții asupra neamurilor (Galateni 2:1-10).

Noul Testament indică, de asemenea, că bisericile din aceeași regiune geografică aveau o anumită relație între ele. Apostolul Pavel a scris „către bisericile Galatiei” (Galateni 1:2). Apocalipsa adresată lui Ioan a fost trimisă celor șapte biserici din Asia Mică, fiecare fiind clar autonomă, dar și în relație cu celelalte (Apocalipsa 1-3).

Natura Cooperării Voluntare

Caracterul voluntar al vieții baptiste, înrădăcinat în învățătura biblică, are avantaje evidente. Totuși, independența absolută a unei biserici înseamnă că aceasta nu poate avea impactul puternic pe care îl poate avea un grup de biserici unite pentru cauza lui Hristos. Dar cum poate fi realizată unitatea fără a sacrifica voluntarismul și libertatea?

Baptiștii au răspuns acestei întrebări prin cooperarea voluntară a bisericilor, prin rețele informale și prin organizații precum asociații, societăți și convenții. Totuși, această soluție s-a dezvoltat treptat, în mare parte din cauza suspiciunii baptiștilor față de organizațiile religioase dincolo de congregațiile locale.

Primul pas al baptiștilor spre cooperarea voluntară a fost formarea de asociații de biserici. Asociația din Philadelphia a fost înființată în America în 1707. Câțiva membri ai bisericilor baptiste s-au adunat și au organizat o părtășie informală, modelată după organizații similare din Anglia. Cei care au organizat asociația au subliniat că aceasta nu avea nicio autoritate asupra bisericilor. Asociația exista în principal pentru părtășie și discutarea problemelor cu care se confruntau bisericile. Astăzi există sute de astfel de asociații, care, deși diferă în funcționare, urmează modelul cooperării voluntare fără autoritate asupra bisericilor.

Al doilea pas al cooperării voluntare a fost organizarea de societăți. Acestea aveau un scop unic — misiuni externe, interne sau publicații. Persoanele sau grupurile deveneau membre prin contribuții financiare. Calitatea de membru era strict voluntară. Baptiștii puteau alege să sprijine sau nu o anumită societate. Societățile există și astăzi în viața baptistă, dar a apărut o altă formă de cooperare: convenția.

Forma de convenție s-a dezvoltat în Statele Unite la mijlocul anilor 1800. Spre deosebire de societăți, convențiile reunesc sprijinul pentru mai multe domenii ale denominației — misiuni, educație, binefacere, publicații — nu doar pentru o singură cauză. Au fost înființate numeroase convenții statale și naționale. Programul de Cooperare a fost dezvoltat ca metodă de finanțare a lucrărilor baptiste: școli, instituții pentru copii și vârstnici, spitale și organizații pentru misiuni la nivel statal, național și mondial.

Convențiile nu au autoritate asupra bisericilor. Baptiștii sunt liberi să se asocieze sau nu cu o convenție. Unele organizații similare convențiilor poartă denumiri precum „părtășie” sau „uniune”.

Concluzie

Cooperarea voluntară între diferitele părți ale denominației baptiste oferă un mijloc eficient de slujire pentru cauza lui Hristos. Bisericile se asociază voluntar prin organizații precum asociațiile sau convențiile pentru a desfășura lucrări la o scară mult mai largă decât ar putea realiza individual. Această relație este în deplin acord cu convingerile baptiste fundamentale. Următorul articol din această serie va discuta eficiența cooperării voluntare și provocările menținerii acesteia.

„Un principiu fundamental de funcționare este voluntariatul… Denominația este ținută împreună de legături organizaționale fragile, dar experiențele, credințele și scopurile comune care îi unesc sunt mai puternice decât oțelul.”
James L. Sullivan
Frânghie de nisip cu tăria oțelului