Baptiștii Cred în Autonomia Bisericii

„Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte și trimite-o celor șapte biserici care sunt în Asia.”
Apocalipsa 1:11

Ce înseamnă să fii o biserică autonomă? Cuvântul „autonom” provine din două cuvinte grecești care înseamnă „sine” și „lege”. Autonom înseamnă autoguvernare sau autodeterminare. Astfel, o biserică autonomă se conduce singură, fără nicio direcție sau control uman extern. Desigur, ea nu este absolut autonomă, deoarece o biserică trebuie întotdeauna să recunoască autoritatea și domnia lui Isus ca Domn.

Autonomia bisericilor baptiste

Fiecare biserică baptistă este autonomă. A fi o biserică autonomă este o parte esențială a identității baptiste. Baptiștii folosesc termenul „biserică” pentru a desemna o congregație locală de credincioși botezați și nu denominația baptistă în ansamblu. Prin urmare, utilizarea expresiei „Biserica Baptistă” pentru a desemna întreaga denominație este incorectă. Fiecare congregație locală este autonomă, astfel că, în realitate, nu există o entitate unică numită Biserica Baptistă.

Autonomia înseamnă că fiecare biserică baptistă își alege conducerea pastorală, își stabilește forma de închinare, decide asupra chestiunilor financiare și își direcționează celelalte activități fără control sau supraveghere externă. Organizațiile denominaționale baptiste, cum ar fi asociațiile de biserici și convențiile statale sau naționale, nu au autoritate asupra unei biserici baptiste. Orice încercare a acestor organizații de a exercita control asupra unei biserici individuale încalcă o convingere baptistă fundamentală privind guvernarea bisericii.

Fiind autonomă, o biserică baptistă nu recunoaște niciun control guvernamental asupra credinței și practicii religioase. Deși bisericile baptiste respectă legile statului în anumite privințe, ele refuză să recunoască autoritatea guvernelor în chestiuni de doctrină, guvernare și slujire (Matei 22:21). Baptiștii au respins constant încercările autorităților seculare de a dicta bisericii ce să creadă, cum să se închine sau cine poate fi membru. Această refuzare a autorității guvernamentale a costat scump pe baptiști.

De asemenea, baptiștii au respins practica unor denominații de a impune congregațiilor locale ce să creadă și cum să se închine. Ei au susținut că nu există nicio autoritate umană asupra unei biserici baptiste. Doar Isus este Domnul bisericii.

Amenințările la adresa autonomiei bisericilor baptiste în Statele Unite par să vină mai degrabă din interiorul denominației baptiste decât din partea guvernului sau a altor grupuri religioase. În unele cazuri, asociațiile și convențiile baptiste sunt percepute ca având o anumită autoritate asupra bisericilor.

Aceasta se poate datora unei înțelegeri greșite a relației corecte dintre aceste entități și biserici. Asociațiile și convențiile sunt părți vitale ale vieții denominaționale baptiste și contribuie semnificativ la eforturile baptiștilor de a face și forma ucenici ai lui Isus Hristos și de a sluji semenilor în Numele Său. Totuși, ele nu au autoritate asupra bisericilor locale. Fiecare biserică poate alege să se afilieze sau nu acestor entități, în funcție de voința congregației.

Insistența baptiștilor asupra autonomiei a dus la neînțelegeri, critici și chiar persecuții. Guvernele i-au pedepsit pe baptiști ca trădători, iar unele denominații i-au condamnat ca eretici. Există multe alte forme de guvernare bisericească, iar autonomia congregațională este practicată de o minoritate relativ mică a denominațiilor creștine. De ce, atunci, baptiștii insistă asupra autonomiei bisericilor?

Fundamentul biblic al autonomiei bisericii

Autonomia bisericii nu este un aspect marginal al credinței baptiste. Ea se bazează pe convingeri baptiste fundamentale. Nicio altă formă de guvernare nu este în armonie cu ansamblul credințelor și practicilor baptiste.

Biblia este autoritatea supremă în materie de credință și practică pentru baptiști, iar baptiștii cred că Biblia susține autonomia bisericii. În vremurile Noului Testament, fiecare congregație de creștini era autonomă. Fiecare era o entitate separată, sub domnia lui Hristos. Ele se aflau în părtășie unele cu altele, dar niciun individ sau grup uman nu exercita autoritate asupra lor.

În Noul Testament, capitolele doi și trei din Apocalipsa indică faptul că fiecare dintre cele șapte biserici din Asia Mică cărora li se adresează Apocalipsa era o entitate unică, separată, aflată sub autoritatea exclusivă a lui Isus Hristos. Hristos cel înviat și glorificat a oferit îndrumări acestor biserici.

Bisericile din Noul Testament își alegeau din rândul membrilor persoane care să se ocupe de nevoile materiale (Faptele Apostolilor 6:3–6), decideau cine urma să fie trimis în misiune (Faptele 13:1–3) și își disciplinau propriii membri (Matei 18:15–17; 1 Corinteni 5:1–13). Toate aceste acțiuni erau întreprinse sub domnia lui Hristos și călăuzirea Duhului Sfânt, fără nicio intervenție externă. Liderii spirituali, precum Apostolul Pavel, apelau la convingere și exemplu, nu la porunci dictatoriale, atunci când scriau bisericilor.

Alte convingeri baptiste biblice și autonomia bisericii

Autonomia bisericii se bazează și pe alte convingeri baptiste fundamentate biblic. De exemplu, domnia lui Hristos, o credință prețuită de baptiști, este legată de autonomie. Hristos este Domnul fiecărui credincios și al fiecărei biserici. Isus, nu un individ sau un grup, trebuie să fie în control. Domnia Sa în biserică este exercitată prin membrii bisericii, persoane care L-au primit și urmat ca Domn (Efeseni 4:1–16).

Persoanele născute din nou se adună voluntar și formează biserici. Biblia indică faptul că doar cei născuți din nou trebuie să fie membri ai bisericii (Faptele 2:47). Acești oameni au fost mântuiți doar prin credință în harul lui Dumnezeu oferit în Hristos și, prin urmare, toți sunt egali din punct de vedere spiritual (Romani 5:1–2; Efeseni 2:8–9). Astfel, nicio persoană sau grup, din interiorul sau din afara bisericii, nu trebuie să „stăpânească peste” altă persoană sau biserică (1 Petru 5:3).

Dumnezeu a înzestrat fiecare persoană cu libertatea de a cunoaște și urma voia Sa. Mai mult, fiecare persoană care crede în Isus ca Mântuitor și Domn devine un preot credincios (1 Petru 2:9), cu acces direct la Dumnezeu. Nu este necesar niciun intermediar uman (Evrei 9:11–14; 10:21). Fiecare preot credincios are responsabilitatea de a-și exercita această preoție cu responsabilitate. Parte a acestei responsabilități este de a se implica într-o părtășie iubitoare în cadrul bisericii și de a participa la guvernarea acesteia, căutând voia Domnului prin studierea Scripturii, rugăciune și călăuzirea Duhului Sfânt.

Așa cum toți membrii unei congregații trebuie să aibă un cuvânt egal în guvernarea propriei biserici, tot astfel fiecare congregație este spiritual egală cu celelalte. Nicio biserică sau organizație de biserici nu este superioară alteia. Niciuna nu are autoritate asupra alteia. Cu alte cuvinte, fiecare biserică trebuie să fie autonomă.

Guvernarea congregațională și autonomia bisericilor merg mână în mână. Una nu poate exista fără cealaltă. Dacă persoane sau grupuri din afara congregației exercită control asupra acesteia, atunci nu mai există autonomie și nici guvernare congregațională.

Concluzie

Deși autonomia bisericii implică provocări, ea este un concept biblic fundamental, parte vitală a identității baptiste și merită să fie păstrată și întărită.

„Fiecare biserică este pentru totdeauna liberă și independentă de orice putere ecleziastică formată de oameni pe pământ, fiecare fiind casa liberă a lui Hristos.”
Declarația Drepturilor Inalienabile, Art. 1
Uniunea Asociației Baptiste, 8 octombrie 1840