Mântuirea prin har, prin credință, numai

„Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”
(Efeseni 2:8–9)

Conversațiile obișnuite, filmele, emisiunile de televiziune și chiar benzile desenate indică faptul că percepția populară despre mântuire este următoarea: atunci când o persoană moare, Dumnezeu pune în balanță faptele bune și cele rele. Dacă cele bune cântăresc mai mult, persoana ajunge în cer; dacă cele rele predomină, ajunge în iad. Uneori, iadul nici măcar nu este luat în considerare. Cu alte cuvinte, efortul și faptele omului ar determina destinul său veșnic.

Biblia prezintă însă o imagine complet diferită. Scriptura afirmă clar că toți oamenii au păcătuit (Romani 3:23) și că plata păcatului este moartea veșnică. Totuși, Dumnezeu, în harul Său, a oferit o cale prin care păcatul poate fi iertat, iadul evitat și cerul câștigat. Această cale este credința în Fiul Său, Isus Hristos (Romani 6:23).

Mântuirea, potrivit Bibliei, este numai prin har și prin credință, nu prin efort sau merite omenești. De-a lungul istoriei, baptiștii au proclamat această realitate fără compromisuri.

Harul și credința – singurele căi spre mântuire

Baptiștii cred că Biblia învață că toți oamenii au ales să păcătuiască, adică să nu asculte de Dumnezeu. Consecința păcatului este moartea veșnică. Oamenii nu se pot salva singuri din această stare. Dumnezeu, din dragoste pentru omenire, a oferit mântuirea (Ioan 3:16).

Darul mântuirii este disponibil prin credința în Fiul Său, Domnul Isus Hristos. Prin viața și moartea Sa pe cruce, Isus oferă o cale de la moarte veșnică la viață veșnică. Această cale este expresia harului lui Dumnezeu. Ea poate fi urmată doar prin credință (Romani 5:1–2).

Deși Biblia folosește diferite imagini pentru a descrie modul în care Isus oferă mântuirea omenirii pierdute, mesajul este clar: mântuirea este disponibilă doar prin credință în Isus Hristos ca Domn și Mântuitor. Unele denominațiuni includ botezul, apartenența la biserică, faptele bune sau sacramentele ca fiind necesare pentru mântuire. Baptiștii insistă că mântuirea vine doar prin credință în darul harului lui Dumnezeu – Isus.

Mântuirea este atât gratuită, cât și costisitoare

Deși baptiștii susțin că mântuirea este gratuită, un dar de la Dumnezeu, ei proclamă și costul acesteia. Mântuirea L-a costat pe Dumnezeu moartea unicului Său Fiu. L-a costat pe Isus umilința, suferința și moartea prin răstignire pe cruce pentru păcatele noastre. Vestirea mesajului mântuirii de-a lungul secolelor i-a costat pe mulți martori credincioși tortură, închisoare și moarte. Mântuirea îl costă și pe cel care răspunde prin credință la darul harului lui Dumnezeu; îl costă viața veche, o moarte față de sine (Matei 16:24–25).

Prin urmare, mântuirea nu trebuie niciodată tratată cu ușurință. A vorbi despre mântuire cu superficialitate înseamnă a-i nega semnificația profundă. Baptiștii cred că destinul veșnic al fiecărei persoane depinde de răspunsul său în credință la darul harului lui Dumnezeu – Isus. De aceea, baptiștii sunt cunoscuți pentru eforturile lor pasionate de evanghelizare și misiune.

Mântuirea este un proces al harului prin credință

Aproape toate declarațiile de credință baptiste subliniază că Biblia revelează că mântuirea include „regenerarea” (unele folosesc termenul „justificare”), „sfințirea” și „glorificarea”. Unii baptiști exprimă astfel: am fost mântuiți de pedeapsa păcatului (regenerare), suntem mântuiți de puterea păcatului (sfințire), vom fi mântuiți de prezența păcatului (glorificare). Sau, altfel spus: am fost mântuiți; suntem mântuiți; vom fi mântuiți.

Indiferent de formulare, accentul rămâne pe har și credință. Harul lui Dumnezeu permite unei persoane nu doar să înceapă călătoria creștină, ci și să o ducă la bun sfârșit. Calea mântuirii este parcursă prin credință (Galateni 2:16–20).

Procesul mântuirii duce la vieți transformate, nu doar pentru viața viitoare, ci și pentru prezent. Faptele bune nu duc la mântuire, dar mântuirea trebuie să ducă la fapte bune (Efeseni 2:10).

Credința adevărată nu poate fi forțată

Baptiștii insistă că nu trebuie făcut niciun efort pentru a forța o persoană să creadă în Isus pentru mântuire. De fapt, baptiștii cred că adevărata credință nu poate fi constrânsă. Pentru a fi autentică, credința trebuie să fie voluntară.

Baptiștii observă că Isus nu a obligat niciodată pe cineva să-L urmeze. Lucrarea Sa arată că oamenii au competența de a alege să creadă sau să-L respingă. Deși Isus a prezentat clar consecințele credinței și necredinței, El nu a folosit niciodată forța pentru a convinge. De asemenea, ucenicii Săi au prezentat întotdeauna credința ca un răspuns voluntar la Evanghelie.

Prin urmare, baptiștii au susținut că nimeni nu trebuie forțat să mărturisească credința în Isus. Așa cum a observat George W. Truett: „Persecuția poate face din oameni ipocriți, dar nu îi poate face creștini.” Baptiștii au apărat constant libertatea de alegere – adică libertatea religioasă.

Harul și credința, suveranitatea lui Dumnezeu și voința liberă a omului

Deși baptiștii sunt de acord că Biblia învață că mântuirea este întotdeauna și numai prin har, prin credință, ei diferă în privința modului în care harul și credința operează în mântuire. De exemplu, nu toți baptiștii sunt de acord cu privire la relația dintre suveranitatea lui Dumnezeu și voința liberă a omului.

Unii baptiști accentuează suveranitatea lui Dumnezeu și cred că doar cei pe care Dumnezeu, în harul Său, i-a predestinat pentru mântuire vor fi mântuiți prin credință; ei susțin că această mântuire nu poate fi pierdută. Alți baptiști accentuează voința liberă a omului și cred că oricine răspunde prin credință la darul harului lui Dumnezeu poate fi mântuit; unii dintre aceștia cred că mântuirea poate fi pierdută.

Majoritatea baptiștilor cred că Biblia afirmă atât suveranitatea lui Dumnezeu, cât și libertatea de alegere a omului. Deși aceste două adevăruri par ireconciliabile din perspectiva umană, baptiștii le acceptă pe ambele fără a încerca neapărat să le reconcilieze. Așa cum au afirmat baptiștii care au redactat Articolele de Credință ale Uniunii Asociației Baptiste în 1840: „Credem în doctrina suveranității lui Dumnezeu și în libera agenție a omului ca ființă responsabilă.” Ei au mai declarat: „Credem în perseverența finală a sfinților prin har până la slavă.”

Astfel, majoritatea baptiștilor susțin că o persoană are libertatea de a-L primi sau respinge pe Hristos ca Domn și Mântuitor. Ei insistă că oricine răspunde prin pocăință și credință în viața, moartea și învierea ispășitoare a lui Isus poate fi mântuit (1 Timotei 2:3–4; 2 Petru 3:9; 1 Ioan 2:2). Cu convingere, ei citează cuvintele lui Isus: „Oricine crede în El nu va pieri, ci va avea viață veșnică” (Ioan 3:15). Ei cred, de asemenea, că odată ce o persoană este cu adevărat mântuită, ea este păstrată prin puterea lui Dumnezeu; aceasta este adesea numită siguranța mântuirii (Ioan 10:27–30).

Concluzie

Deși nu toți baptiștii sunt de acord asupra înțelesului deplin al harului și credinței, toți sunt de acord că mântuirea vine doar prin harul lui Dumnezeu, prin credință. Mântuirea nu este niciodată văzută ca o realizare umană, ci întotdeauna ca un dar divin. Baptiștii afirmă într-un glas că mântuirea nu este prin fapte, ci prin credință.

Astfel, baptiștii afirmă în unanimitate că botezul, apartenența la biserică, Cina Domnului și faptele bune, deși importante, nu sunt niciodată necesare pentru mântuire; doar harul prin credință este suficient.

„Scopul harului lui Dumnezeu străbate întreaga Biblie. Într-adevăr, Scripturile învață că acest scop răscumpărător este din veșnicie. Înainte de creație, un Dumnezeu atotștiutor știa că omul va păcătui și va avea nevoie de mântuire. Totuși, preștiința lui Dumnezeu nu a cauzat acest lucru. El a venit prin exercitarea voinței libere a omului.”
— Herschel H. Hobbs,
pastor și teolog baptist, din „Mărturisirea de Credință Baptistă”, ed. rev., p. 55